"Numai că şi aici e nevoie de o introducere"
Joi, 16 februarie, galeriile Phoenix Coffee Tea Spices au fost gazda unei noi reprezentaţii a spectacolului Călăul şi călauza, dupa Legenda marelui inchizitor, pus la cale de echipa: regizor- Vasea Blohat, Laura Bilic- în rolul principal, video performer- Andrei Cozlac, responsabil spaţiu vizual- Ioana Bodale.
Şi în altă parte...
Faptul că nu e uşor să pui în scenă Legenda marelui inchizitor s-a mai spus cu altă ocazie şi s-a mai scris în altă parte (Victor Rebengiuc a avut succes cu varianta sa la Bucureşti, la Naţional) Mai ales atunci când e vorba de un one-(wo)man show, când e vorba de un club, când mulţi dintre cei prezenţi asteaptă cu înfrigurare înfrigurarea personajului... parcă e şi mai greu sa apari pe scena improvizată cu un text parcă improvizat urmărit de pe nişte foi care încearcă să inducă publicului sentimentul că va asista la un curs, la o introducere, cel puţin, în istoria acestei sublime poveşti a revendicării libertaţii omului din mâinile celui care nu a luat-o niciodată.
Sau despre teatru experimental
Am fost poftiţi în sala în care avea să aibă loc spectacolul şi îndrumati în a căuta într-o serie de imagini-tablouri aparent identice anume acele elemente care să le diferenţieze, care să le adauge sens, să le individualizeze. Cu fiori pe şira spinării ne-am apucat să investigăm imaginile care îl înfăţişau pe Iisus răstignit. Nu mă voi apucaă înşir aici ce anume transmiteau fiecare dintre acele imagini pentru că fiecare şi toate laolaltă transmiteau ideea ignoranţei omului faţă de spirit, ideea desuetudinii religiei ori spiritualităţii, ideea negării omului, divinului, adevărului. Le-am găsit pe toate acelea şi sper sa mai existe ocazii pentru a le cauta/gasi si dvs.
Intr-un colţ se odihnea un "Iisus" ce avea să se prelingă, să se deformeze asemenea unei experienţe onirice a lui Dali, într-o monstruoasă reflexie în om a ideii contemporane de Dumnezeu.
După ce ne-am aşezat, parcă antagonic, faţă în faţă cu mama celei ce va revarsa asupra-ne tiradele lui Ivan “cel groaznic” al lui Dostoievski, am fost serviţi, întocmai ca la vreo conferinţă, cu o mica atenţie. Am sperat să fie ciocolată neagră, dar n-a fost sa fie, poate data viitoare.
În ochii noştri a apărut, îmbrăcată în negru din cap până în picioare portavocea gandurilor zice-se blasfemiatoare ale unui Ivan care spune o poveste.
Fiind introduşi în povestea cu inchiziţia ca nişte Alioşi ascultători, nu ne mai rămânea altceva de făcut decât să ascultăm, să privim, să simţim, să ne cutremurăm.
Sigur că textul este cunoscut celor care au citit romanul, iar povestea, in linii mari, chiar şi celor care nu au făcut-o. Ochii injectaţi ai alipirii persoanei cu personajului, rochia cu spatele decupat extatic din fariseismul şi ipocrizia noastră, a oamenilor care se dedublează la fiecare pas, la fiecare vorbă care nu e fidelă gândului, austeritatea şi asprimea unor supra-raţionalizări care nu doar că sunt în situaţie de a contraveni regulilor şi dogmelor, dar le şi zdruncină până la distrugere fac experienţa una de neuitat.
Miza- libertatea oamenilor, oferită de Dumnezeu, dupa ce şi-a asumat-o sieşi refuzând pe diavol şi ispitele sale din pustiul postului.
Niciunul dintre personajele acestei povestiri nu poate fi adus pe scenă, fapt ce face misiunea şi mai dificilă. Pe rând acuzator şi aparator, om slab şi extatic, plângăcios şi revoltat, presupusul "lector" la a cărui conferinţa am fost, chipurile, invitaţi să luam parte e mereu în altă parte. Pe măsură ce "procesul" se derulează, ideea de Dumnezeu, libertatea omului şi suferinţele ambilor pentru ceea ce pare a fi un eşec sunt materializate laolalta nu doar în lucirile personajului din fata noastra, ce pare a urca, victorios, de data aceasta, o “Golgotă” ci şi pe monitorul fixat în spatele publicului. Imaginea se scurge, e diformă, e de fapt ceea ce oamenii mai percep din ceea ce a fost odinioară.
"Poemul" lui Ivan povesteşte despre nişte acuze proprii transferate metodic, prin gura marelui închizitor, intregii omeniri- slăbiciunea de a urma calea libertăţii şi, implicit, a mântuirii, a dus omul la pierzanie; setea, foamea de miracol, de putere de netăgadăuit transpusă în faptele şi existenţa unui lider absent au făcut ca oamenii să se îndepărteze de calea cea dreapta, să respingă pâinea imaterială pentru “piatra” din mâinile lor ce doar suplineşte ideea de hrană. Nu aflăm dacă povestirea e adevarată sau nu. Nici nu contează, atâta timp cât spectacolul reuşeşte să (re)aducă oamenii în contextul teatrului primordial, al tragediei care răscoleşte suflete, care aduce îndoiala în lăuntrul spectatorului, care pune întrebări la care răspunde prin fiorul fiecăruia. Iar pentru toate acestea este responsabil şi jocul cuceritor al Laurei Bilic.
E prea grea povara unei asumări, spune Ivan şi “răstălmăceşte”, mai departe, actorul din faţa noastră. Actul fiinţării e prea anevoios, căci nu-ţi mai lasă loc de greşeală. Libertatea e doar sclavia obligaţiei de a face bine, purtând mereu în minte judecata smintelii, în slujba unei entităţi din ce în ce mai absenţe, retrasă voluntar din faţa oamenilor dornici de un model care să îi subjuge.
Inchizitorul e aidoma Satanei, tot aşa cum rochia e glasul făţărniciei; rândurile de scaune asezate faţă în faţă sunt oglindă nevorbitoare, căci spectatorii se văd unii pe alţii, ochi în ochi, îndoială în îndoială; imaginile “branduite” cu Iisus sunt marketing spiritual şi răstignire infinită; râsul înfundat al gazdelor (Ioana Lefter si Alexandra Cantemir) aşezate, strategic, printre oameni, nu e decât dispreţul omului pentru adevăr ori nimicnicia în care scufundă ignoranţa noastră adevărul sau mai bine, prelungiri peste timp ale desconsiderării de către “rău” a “binelui”. Râsul acesta ispiteşte, aşa cum o face şi totalitatea neamurilor lumii aflate la o poruncă distanţă de stăpânirea materială a lui Dumnezeu ori pietrele transformate în pâine pentru foamea omului.
Toate aceste elemente sunt subordonate ideii de teatru experimental deoarece actul teatral tinde să se desprindă de jocul actoricesc, de persoană, de personaj şi să se întregească cu "obiecte" exterioare lui. Chiar dacă tablourile, perdeaua ca suport pentru proiecţie ori chiar "asistentele zâmbitoare" pot fi considerate recuzită şi alipite oricum, material, ideii de teatru, cred că e mult mai mult de atât. Fiecare dintre acestea transmite sens şi completează semantica textului; mesajul vine pe mai multe căi, reluând, parafrazând şi reîncercând pătrunderea prin subliminal în zona de siguranţă a spectatorului. E greu de rezistat în aceste condiţii; platoşa distanţării e încet-încet străpunsă.
În povestirea lui Ivan, “străinul”, venit să tulbure liniştea regăsită a “oilor” căzute în păcat, nu gaseşte alt raspuns la acuzele de voluntară condamnare a “creaţiei” la focul iadului prin acceptarea saţietăţii pământeşti decât un sărut pe buzele livide ale inchizitorului. Acuzatorul înmărmureşte, dar găseşte suficientă putere încât să deschidă larg uşa încăperii şi să dea drumul lui Iisus în lume/inima sa, absolvindu-l de la pedeapsa capitală hărăzită pentru a doua zi. Aici, în evocarea acelei povestiri, personajul apare proiectat pe o pânză. Nu pentru a face uz inutil de tehnologie, ci, poate, pentru a face mai uşor trecerea la transferul ideii, măcar, a divinităţii, a imaterialului în material, a chipului în năfrăma, a corpului în giulgi. Iisus apare ca fiind spălat ritualic pentru înmormântare. Încet, meticulos, ceea ce e sfânt trece în ştergarul din mâna omului. Cârpa, înmuiată în dragoste şi adevăr, e depusă, mortuar, pe jos şi e călcată în picioare... aşa cum calcă omul în picioare şi dragostea şi adevărul...
Nu pot încheia decât recomandând piesa tuturor.
P.S. Nu am mai apucat să zic nimic de lupe... poate vă daţi singuri seama ce e cu ele :)
Cronică semnată de SORIN FLUTUR.
Sursa: Asociația Artceva |
